Cum se scrie un CLAUDE.md care funcționează

Pe scurt

Scurt bate complet: peste o anumită lungime, instrucțiunile sunt urmate mai prost.
Scrie lucruri verificabile, nu dorințe: „fișierele merg în X" în loc de „ține ordine".
Se adaugă o linie la a doua corectare repetată, nu anticipând.
Întreținerea adevărată înseamnă să scoți, nu să adaugi.

Capcana: să scrii în el tot

Odată ce înțelegi la ce servește, tentația e irezistibilă: să scrii în el tot. Cum lucrezi, ce-ți place, toate excepțiile, cazurile particulare, istoria proiectului.

Și aici apare faptul contraintuitiv, cel care merită toată lecția: un fișier mai lung nu e urmat mai bine. E urmat mai prost.

Două motive, și le cunoști deja pe amândouă. Primul: fișierul ăla intră în spațiul de lucru la fiecare sesiune, deci cu cât e mai lung, cu atât ocupă mai mult. Al doilea, mai important: în mijlocul a două sute de linii, cele trei care contează cu adevărat cântăresc mai puțin. Semnalul se diluează în zgomot — exact ca într-o conversație prea lungă.

Reperul practic: sub două sute de linii. Dacă le depășești, nu ai nevoie de mai mult spațiu: ai nevoie să tai.

Scrie lucruri verificabile, nu dorințe

Diferența dintre o instrucțiune care funcționează și una care e ignorată aproape mereu e asta: se poate verifica dacă a fost respectată?

„Ține fișierele organizate" → „Contractele noi merg în Documente/Contracte/an, cu numele client-dată"
„Scrie într-un mod profesionist" → „În emailuri: fără semne de exclamare, încheiere mereu cu nume și rol"
„Fii atent la numere" → „Fiecare total se reverifică adunând din nou, înainte să-l scrii"

Primele sunt dorințe: nu ai cum să știi dacă au fost respectate, deci nu ai cum să le respecți. A doua categorie sunt verificări.

Ce intră și ce nu

Intră: cum e organizată treaba ta, convențiile de denumire, lucrurile de făcut mereu, comenzile pe care le folosești, cum se numesc lucrurile în lumea ta.
Nu intră: procedurile lungi, pas cu pas. Ocupă spațiu în fiecare sesiune chiar și când nu sunt necesare. Pentru alea există un instrument dedicat, și e capitolul imediat după ăsta.
Nu intră nici ce se deduce uitându-te în folder: dacă se vede de la sine, scrierea lui e spațiu aruncat.

Când se adaugă o linie

Nu anticipând. Fișierul crește din experiență, iar semnalul e precis:

ai corectat același lucru a doua oară;
te-ai prins scriind în chat o frază pe care o mai scriseseși în sesiunea precedentă;
o persoană nouă, ca să lucreze în locul tău, ar fi avut nevoie să știe exact lucrul ăla.

Dacă una dintre astea e adevărată, linia aia merită spațiul. Altfel, așteaptă.

Întreținerea adevărată înseamnă să scoți

Există un obicei care îi diferențiază pe cei care folosesc bine aceste instrumente: din când în când scot. Încearcă să ștergi o regulă și vezi dacă greșește din nou. Dacă nu se întâmplă nimic, linia aia nu-ți era de folos — și o plăteai la fiecare sesiune.

Două semnale că e timpul de curățenie: instrucțiuni care se contrazic (dacă două linii spun lucruri opuse, va urma una la întâmplare) și instrucțiuni expirate, care vorbesc despre cum lucrai acum șase luni.

Și acum

Am spus de două ori că lucrurile „ocupă spațiu", și m-am prefăcut că știi deja despre ce spațiu vorbesc. În lecția următoare ne uităm cu adevărat la el: fereastra de context, adică cât reușește să țină pe masă deodată.

Ai înțeles?

Două minute, fără notă. Încercarea de a răspunde — chiar și greșind — fixează conceptele mult mai bine decât recitirea. Dacă nu ai chef, sari peste: lecția se consideră oricum finalizată.

Un CLAUDE.md foarte lung, care explică totul: ce se întâmplă?

Care dintre aceste două instrucțiuni e scrisă bine?

Când merită să adaugi o linie în CLAUDE.md?

1
1. 1
2. 2
3. 3
2
1. 4
2. 5
3. 6
4. 7
3
1. 8
2. 9
3. 10
4. 11
5. 12
4
1. 13
2. 14
3. 15
4. 16
5. 17
6. 18
5
1. 19
2. 20
3. 21
4. 22
5. 23
6. 24
6
1. 25
2. 26
3. 27
4. 28
5. 29
6. 30
7
1. 31
2. 32
3. 33
4. 34
8
1. 35
2. 36
3. 37
4. 38
9
1. 39
2. 40
3. 41
10
1. 42
2. 43
3. 44
11
1. 45
2. 46